away from her

"Away from her" este, probabil cea mai frumoasa declaratie de dragoste ecranizata vreodata.
Autoarea scenariului, Sarah Polley, este si regizoarea filmului. Dupa multa staruinta, a reusit sa o convinga pe fabuloasa Julie Christie sa joace rolul principal.
Doar atat, si ar fi fost suficient. Dar, nu ! Polley s-a ambitionat sa si vada lucrurile prin ochii ei. O performanta cu atat mai notabila cu cat intre ea si personaje sunt vreo doua generatii distanta.
Povestea Fionei si a lui Grant Anderson este povestea inscrisa in ADN-ul fiecaruia, in sectiunea "frici ancestrale".
Gratie lui Sarah Polley si lui Julie Christie, povestea este acum si in sectiunea "speranta eterna".

Premiul meu: Julie Christie, o dovada ca frumusetea nu are varsta. Si, se pare, nici sexul nu are varsta.

juno

"Juno" este varianta optimista a lui "4,3,2", complementarul sau.
"Juno" este (inca) o lectie ca filmul, ca forma de arta, nu are nevoie de sute de milioane de dolari buget. Filmul are nevoie de o poveste buna, universala, la care sa vibram cu totii, neaparat in mod diferit. Pentru asta putem multumi unei debutante - Diablo Cody. Filmul mai are nevoie de un regizor cu o viziune proaspata, dar fara dorinta de a rescrie din temelii cinematografia. Pentru asta ii multumim lui Jason Reitman, cel caruia i-am mai multumit si pentru "Thank you for smoking". Fimul are nevoie in mod categoric de actori pentru care aceasta meserie este totul. Iar in "Juno" ei se gasesc din belsug. S-ar putea sa nu ii vedeti, orbiti fiind (pe buna dreptate) chiar de personajul Juno. Micuta canadiana Ellen Page a scris o pagina pe care iubitorii de film nu o pot ignora, orice-ar face. Si culmea e ca Ellen Page nu este o debutanta. La doar 21 de ani (neimpliniti), ea are deja peste 20 de titluri in portofoliu. Pe 21 februarie e ziua ei. Trei zile mai tarziu, Academia ar face bine sa ii ofere cel mai frumos cadou posibil - Oscarul. Orice alt gest ar fi dezonorant. Pentru Academie.

Premiul meu: revelatia Ellen Page.

we own the night

Este al doilea coctail exploziv pe care il prepara trei tipi: regizorul James Gray, actorii/producatorii executivi Joaquin Phoenix si Mark Wahlberg. Prima data au comis-o in aceeasi formula in 2000, cu "The Yards". Acolo a mai jucat Charlize Theron. In "We Own The Night" partile juicy sunt apanajul Evei Mendez.
Un film solid inchegat, in care muzica face ceea ce trebuie, mai ales in momentele in care lipseste cu totul.

Premiul meu: scena din deschidere. Eva Mendez in cea mai erotica varianta de pana acum.

the golden compass

Partitura cea mai frumoasa in "The Golden Compass" este interpretata de un actor care s-a mai facut remarcat in astfel de roluri, in astfel de filme. Il cheama Intel, desii unii spun ca este doar un nume de scena, adevaratul nume fiind AMD.
Ma tem ca de data asta, regizorul si producatorul s-au concentrat atat de mult pe rolul lui Intel, incat au pierdut din vedere tot restul filmului.
De unde tragem concluzia ca nu este suficient sa ai o poveste frumoasa (Phillip Pullman - Northern Lights), doi actori remarcabili (Daniel Craig si Nicole Kidman), niste meseriasi in efecte speciale generate de computer. Chiar si asa poti rata glorios un film. Si probabil si pe urmatorul, caci n-ati vazut inca tot.
Performerul se numeste Chris Weitz, un domn care a mai regizat doar "About a boy" intr-un mod notabil. Pentru acest film a si luat Oscarul in 2003, dar la categoria "scenariu adaptat", nu la cea de regie. Si, oricum, se pare ca isi iese mai bine jobul de producator. Sa ii tinem pumnii !

Premiul meu: Nicole Kidman, surprinzatoare intr-un rol negativ.

rendition

E probabil nevoie de o privire detasata, dar greu incercata, cum numai oameni ca sud-africanul Gavin Hood pot avea pentru a spune povestea din Rendition.
E o poveste despre dragoste atunci cand cele doua jumatati inclestate ale lumii sunt impotriva ta.
Scenariul te poarta cu naturalete prin punctele fierbinti ale razboiului drag lui George Bush, fara a-ti sugera solutii (sorry Hillary, sorry Obama !)
Camera si luminile surprind excelent sordidul cotidian si lipsa de speranta din oraselul tipic arab din Nordul Africii (sau Orientul Mijlociu, for that matter...) Iar scenariul surprinde cu fidelitate prapastia culturala intre Occident si Islam vizibila in toata splendoarea ei chiar si intre exponentii lor atunci cand, chipurile, coopereaza. De altfel relatia intre Jake Gyllenhaal (ajuns accidental sef de rezidenta CIA) si Yigal Naor (seful omologilor locali) face si sarea si piperul acestui film. Din pacate, incercand sa evite cliseele hollywood-iene, scenariul ii atribuie lui Gyllenhaal, ca "CIA field officer" niste atribute pe care nici Osama in visele lui cele mai umede nu le-ar spera.
Sa adaugam si prima prestatie convingatoare a lui Reese Witherspoon, care reuseste in sfarsit sa se distanteze de rolurile de blonda dulcica si sa dezvaluie o actrita veritabila.
N-o cautati prea mult pe Meryl Streep. Si tind sa cred ca nu e vina ei. Puteau sa o genereze pe computer si ar fi fost acelasi lucru, pe acea partitura.
Din pacate, desi regizorul este sud-african (autorul lui Tsotsi, by the way), filmul redevine foarte american la final, fiindca trebuia vandut si in State. Cred ca fara ultimul minut inainte de genericul de final ar fi fost muuuult mai bun.

Premiul meu: cea mai buna jonglare (demna de prestidigitatie) cu planurile temporale.