21

"21" e un film proaspat din mai toate punctele de vedere. Povestea (una reala, la origine), e bine romantata de catre scenaristi si remarcabil pusa in cadru de un tanar regizor australian, Robert Luketic.
Ei bine, daca asta a ajuns sa fie o calitate la un film, "21" nu "scartaie" pe nicaieri in asemenea hal incat sa deranjeze.
Las Vegas-ul din acest film este spectaculos, dar fara a deveni un punct central. Kevin Spacey, un brand in sine, este doar un pretext (altfel foarte bun) pentru a admira un cuplu de actori cu care probabil ne vom obisnui destul de mult in viitorul apropiat. Aproape ca as putea sa pariez ca vor deveni urmatorii "darlings":
Englezul Jim Sturgess este la primul film remarcabil din cariera si pare a fi urmatorul abonat la rolurile de ingenuu de tipul Hugh Grant, dar in varianta anilor 2000. De urmarit !
Kate Bosworth, insa, este deja pe orbita. A debutat in "The Horse Whisperer" si a facut apoi cateva roluri importante (mai mult financiar). Este probabil una din urmatoarele frumuseti hollywoodiene, asta daca va reusi sa isi tina anorexia sub control.

Premiul meu: Kate Bosworth, pentru primul rol consistent

untraceable

"Untraceable" este filmul care reuseste inca o data sa mute notiunea de thriller pe taramul tenebros al IT-ului. Ceea ce dovedeste intr-un fel ca exista o teama generalizata fata de acest domeniu, teama pe care Hollywoodul o exploateaza, iata, foarte bine.
E adevarat, ca din entuziasm, scenaristii se lasa luati de val si purtati mult dincolo de posibilitatile tehnice ale momentului. Dar, in definitiv, asta livreaza Hollywoodul - fantezie. Si fantezie e mai tot timpul in care un criminal psihopat genereaza un hype pe Internet, prin care face partasi la crima milioane de oameni.
Si tot din entuziasm, castingul a desemnat-o in rolul principal pe Diane Lane, mult sub potentialul ei. Ramane un mister ce anume a incercat Gregory Hoblit, regizorul acestui film, sa scoata din Diane Lane. Fiindca de iesit, categoric nu a iesit ce are in general Diane Lane de dat - o sexualitate pregnanta, o ezitare "trade mark", o privire lunga si pierduta, pentru care personajele masculine din filmele ei sunt dispuse la orice compromis.
Deci nimic in comun cu un agent FBI specializat in cybercrime, care isi petrece noptile vanand cyberinfractori. Pe romaneste, o soricutza de biblioteca, cu minime abilitati de socializare.
Cu toate acestea, si cu toate ca actiunea este previzibila de la prima la ultima secventa, filmul te tine in scaun, cu speranta ca poate..., totusi..., macar spre final..., scenaristul va oferi ceva pentru care sa consideri ca filmul merita vazut.
Dar nu va oferi.

Premiul meu: Diane Lane, pentru ca exista.

cloverfield

A fost greu sa ma decid daca filmul "Cloverfield" are si parti bune.
Are.
Este primul film "la persoana intai" convingator. As spune chiar ca este examenul de maturitate al stilului consacrat de "Blair Witch project". Un examen pe care l-a luat. Intreaga actiune este vazuta de spectator prin lentilele unei camere de luat vederi pentru amatori, manuita cea mai mare parte a timpului de un "amator".
Apoi, regizorul Matt Reeves arata ca poate iesi din lumea sitcomurilor. Sa asteptam insa urmatorul film pentru a decide daca poate sa ramana in lumea filmului.
Si cred ca ar fi de remarcat aici si scenaristul Drew Goddard, autor si producator al mai multor episoade din "Lost" (prietenii stiu de ce), pentru o gura de aer proaspat in materie de actiune.
Pe fond insa, filmul este un lung spot publicitar (aproximativ o ora si jumatate) la Nokia. Categoric cel mai vizibil product-placement din istoria Hollywoodului.

Premiul meu: Michael Bonvillain, pentru imaginea aproape veridica de amator pe care reuseste sa o scoata dintr-o camera (altfel) foarte profesionala.

there will be blood

"There will be blood" ne pune in fata o imagine care nu prea ne place, dar pe care o vom urmari fascinati pana la capat.
Filmul ne poarta printr-o varietate de situatii care au ca fundament si motor lacomia, in forme mai mult sau mai putin subtile. Iar pentru portretizarea tuturor acestor stari, Daniel Day Lewis si-a meritat cu prisosinta Oscarul castigat recent, precum si toate celelalte premii.
O sincera admiratie pentru regizorul Paul Thomas Anderson, pentru cum a reusit sa aiba o atat de numeroasa distributie, din care sunt vizibile doar trei personaje: petrolistul Daniel Plainview (Daniel Day Lewis), fiul sau vitreg H.W. Plainview (Dillon Freasier) si interesantul pastor Eli Sunday (Paul Dano).
In ciuda partiturii remarcabile a lui Daniel Day Lewis, privirile sunt furate din cand in cand de Paul Dano (interpret excelent al adolescentului problematic din "Little Miss Sunshine). Iar cu sprijinul lui Lewis, Dano devine adevaratul protagonist din scena de final. O scena care implineste un vis vechi al Hollywoodului - acela de a crea un final care sa poata fi interpretat diferit de oricine vede filmul.

Premiul meu: Paul Dano, pentru autenticitate, si celor care au creat decorurile si costumele.

the darjeeling limited

"The Darjeeling Limited" poarta o marca. A regizorului Wes Anderson.
Desi nu stiu sa fi marturisit, imi pare destul de clar ca a copilarit si a crescut cu filmele lui Woody Allen.
Este genial la primul film (Rushmore), delicios la al doilea (The Royal Tenenbaums), imprevizibil la al treilea (The Darjeeling Limited). A mai facut cateva intre ele, dar e putin probabil sa le vedeti vreodata.
Consumatorul de film clasic, care cauta si spera pana la final ca filmul va avea un sens... sa uite de acest film. Este o colectie. De personaje, de peisaje, de dialoguri, de tehnici de filmare. Ar fi putut avea si o stransa legatura intre ele, adica exact ceea ce face un film sa fie bun. Ramane laudabila prestatia lui Adrien Brody si cea a lui Jason Schwartzman.
De notat un artificiu de productie. Filmul este precedat de o alta productie, cu statut de scurt-metraj, Hotel Chevalier. Nici nu ajuta, nici nu incurca...

Premiul meu: Bill Murray, un rol intre doua filme...

in the valley of elah

"In the valley of Elah" este unul din rarele recitaluri (scenarist, producator, regizor) ale lui Paul Haggis.
A mai facut asa la "Crash" si s-a vazut rezultatul.
"In the valley of Elah" e probabil greu de inteles in afara Americii si recunosc ca a trebuit sa imi adun toate amintirile ca sa il inteleg (sau cel putin asa cred !).
E o poveste simpla, chiar brutal de simpla, undeva "in the middle of nowhere", fara pic de glamour. Atat de lipsita de glamour, incat pana si Charlize Theron e greu de recunoscut.
Probabil ca iti trebuie multi monstri sacri (Academy Award winner Tommy Lee Jones, Academy Award winner Susan Sarandon, Academy Award winner Charlize Theron, Academy Award winner Paul Haggis) pentru a putea extrage dintr-o poveste simpla, lipsita de glamour, o concluzie menita sa zguduie in primul rand societatea americana chiar acolo unde inca isi are radacinile, apoi si un public mai larg care inca mai crede in "...and justice for all".
Filmul iti lasa la sfarsit acel gust foarte familiar pe care il ai in fata nedreptatii, absurdului impotriva caruia nu ai cum sa lupti, in fata arbitrariului in cea mai pura forma.
Paul Higgis reuseste inca o data sa arate intr-o maniera ce tinde sa devina "trade mark" ca trebuie sa ne traim vietile cu ochii deschisi. Larg deschisi. Si ca binele este intotdeauna o notiune relativa, ca si raul.

Premiul meu: scena steagului, in final.

away from her

"Away from her" este, probabil cea mai frumoasa declaratie de dragoste ecranizata vreodata.
Autoarea scenariului, Sarah Polley, este si regizoarea filmului. Dupa multa staruinta, a reusit sa o convinga pe fabuloasa Julie Christie sa joace rolul principal.
Doar atat, si ar fi fost suficient. Dar, nu ! Polley s-a ambitionat sa si vada lucrurile prin ochii ei. O performanta cu atat mai notabila cu cat intre ea si personaje sunt vreo doua generatii distanta.
Povestea Fionei si a lui Grant Anderson este povestea inscrisa in ADN-ul fiecaruia, in sectiunea "frici ancestrale".
Gratie lui Sarah Polley si lui Julie Christie, povestea este acum si in sectiunea "speranta eterna".

Premiul meu: Julie Christie, o dovada ca frumusetea nu are varsta. Si, se pare, nici sexul nu are varsta.

juno

"Juno" este varianta optimista a lui "4,3,2", complementarul sau.
"Juno" este (inca) o lectie ca filmul, ca forma de arta, nu are nevoie de sute de milioane de dolari buget. Filmul are nevoie de o poveste buna, universala, la care sa vibram cu totii, neaparat in mod diferit. Pentru asta putem multumi unei debutante - Diablo Cody. Filmul mai are nevoie de un regizor cu o viziune proaspata, dar fara dorinta de a rescrie din temelii cinematografia. Pentru asta ii multumim lui Jason Reitman, cel caruia i-am mai multumit si pentru "Thank you for smoking". Fimul are nevoie in mod categoric de actori pentru care aceasta meserie este totul. Iar in "Juno" ei se gasesc din belsug. S-ar putea sa nu ii vedeti, orbiti fiind (pe buna dreptate) chiar de personajul Juno. Micuta canadiana Ellen Page a scris o pagina pe care iubitorii de film nu o pot ignora, orice-ar face. Si culmea e ca Ellen Page nu este o debutanta. La doar 21 de ani (neimpliniti), ea are deja peste 20 de titluri in portofoliu. Pe 21 februarie e ziua ei. Trei zile mai tarziu, Academia ar face bine sa ii ofere cel mai frumos cadou posibil - Oscarul. Orice alt gest ar fi dezonorant. Pentru Academie.

Premiul meu: revelatia Ellen Page.

we own the night

Este al doilea coctail exploziv pe care il prepara trei tipi: regizorul James Gray, actorii/producatorii executivi Joaquin Phoenix si Mark Wahlberg. Prima data au comis-o in aceeasi formula in 2000, cu "The Yards". Acolo a mai jucat Charlize Theron. In "We Own The Night" partile juicy sunt apanajul Evei Mendez.
Un film solid inchegat, in care muzica face ceea ce trebuie, mai ales in momentele in care lipseste cu totul.

Premiul meu: scena din deschidere. Eva Mendez in cea mai erotica varianta de pana acum.

the golden compass

Partitura cea mai frumoasa in "The Golden Compass" este interpretata de un actor care s-a mai facut remarcat in astfel de roluri, in astfel de filme. Il cheama Intel, desii unii spun ca este doar un nume de scena, adevaratul nume fiind AMD.
Ma tem ca de data asta, regizorul si producatorul s-au concentrat atat de mult pe rolul lui Intel, incat au pierdut din vedere tot restul filmului.
De unde tragem concluzia ca nu este suficient sa ai o poveste frumoasa (Phillip Pullman - Northern Lights), doi actori remarcabili (Daniel Craig si Nicole Kidman), niste meseriasi in efecte speciale generate de computer. Chiar si asa poti rata glorios un film. Si probabil si pe urmatorul, caci n-ati vazut inca tot.
Performerul se numeste Chris Weitz, un domn care a mai regizat doar "About a boy" intr-un mod notabil. Pentru acest film a si luat Oscarul in 2003, dar la categoria "scenariu adaptat", nu la cea de regie. Si, oricum, se pare ca isi iese mai bine jobul de producator. Sa ii tinem pumnii !

Premiul meu: Nicole Kidman, surprinzatoare intr-un rol negativ.

rendition

E probabil nevoie de o privire detasata, dar greu incercata, cum numai oameni ca sud-africanul Gavin Hood pot avea pentru a spune povestea din Rendition.
E o poveste despre dragoste atunci cand cele doua jumatati inclestate ale lumii sunt impotriva ta.
Scenariul te poarta cu naturalete prin punctele fierbinti ale razboiului drag lui George Bush, fara a-ti sugera solutii (sorry Hillary, sorry Obama !)
Camera si luminile surprind excelent sordidul cotidian si lipsa de speranta din oraselul tipic arab din Nordul Africii (sau Orientul Mijlociu, for that matter...) Iar scenariul surprinde cu fidelitate prapastia culturala intre Occident si Islam vizibila in toata splendoarea ei chiar si intre exponentii lor atunci cand, chipurile, coopereaza. De altfel relatia intre Jake Gyllenhaal (ajuns accidental sef de rezidenta CIA) si Yigal Naor (seful omologilor locali) face si sarea si piperul acestui film. Din pacate, incercand sa evite cliseele hollywood-iene, scenariul ii atribuie lui Gyllenhaal, ca "CIA field officer" niste atribute pe care nici Osama in visele lui cele mai umede nu le-ar spera.
Sa adaugam si prima prestatie convingatoare a lui Reese Witherspoon, care reuseste in sfarsit sa se distanteze de rolurile de blonda dulcica si sa dezvaluie o actrita veritabila.
N-o cautati prea mult pe Meryl Streep. Si tind sa cred ca nu e vina ei. Puteau sa o genereze pe computer si ar fi fost acelasi lucru, pe acea partitura.
Din pacate, desi regizorul este sud-african (autorul lui Tsotsi, by the way), filmul redevine foarte american la final, fiindca trebuia vandut si in State. Cred ca fara ultimul minut inainte de genericul de final ar fi fost muuuult mai bun.

Premiul meu: cea mai buna jonglare (demna de prestidigitatie) cu planurile temporale.