The Jonses

"The Joneses” te pune pe gânduri. Doar că gândurile evoluează pe măsură ce filmul curge. Nu e greu să remarci de la bun început că unele lucruri din scenariu ”scârțâie”. Apoi înțelegi că nu scenariul scârțâie, ci personajele. De fapt nu personajele, ci relațiile dintre ele. De fapt nu relațiile dintre ele, ci percepția ta, grevată de atâția ani de convenții sociale.

Și când în sfârșit înțelegi (n-o să-ți ia mult), devii părtaș la un secret. De fapt, la o conspirație, unde avantajul e că tu știi cine știe și cine nu, iar acesta e secretul filmului. Nici nu e de mirare că regizorul a insistat să își facă propriul film.

Filmul are marele merit că, deși fantasmagoric pe alocuri, poate da neinițiaților o idee despre ce este marketingul și ce rol joacă în viețile noastre. Și, după cum se va vedea, chiar și în morțile noastre.

Distribuția este în ton cu ideea filmului, aducând sub același reflector pe David Duchovny, oarecum previzibil în prestație, dar e prestația lui cea bună. Și când zic bună e greu să o evit pe Demi Moore, cel mai mare succes al chirurgiei estetice din vremurile noastre. Atât de mare e succesul încât în cele mai multe scene reușește să o eclipseze pe nou-venita Amber Heard, proaspătă ca o mască de față cu extract de castraveți.

Premiul meu: Amber. Sau Demi ?

an education

”An education” este unul din filmele acelea pe care ti-ai dori sa nu le vezi, dar de care nu te poti dezlipi mult dupa ce genericul de final a curs pana la sfarsit. Este o oglinda pe care cineva ti-o pune in fata si in care nu vrei sa te uiti. E despre ce uram cel mai mult in viata - deciziile importante.
Iar aici intervine talentul regizoarei Lone Scherfig. Introducerea in intimitatea personajului principal vine atat de lin, incat atunci cand e vremea deciziilor simti ca nu mai ai scapare din poveste.

Iar povestea insasi trece din cand in cand neobservata din cauza (sau datorita ?) lui Carey Mulligan, una din cele mai inspirate decizii de casting din ultimii ani. Desi antropometric pare sortita gamei de personaje pana in 20 de ani (ca si Ellen Page), Mulligan ar putea fi revelatia sezonului. Astept cu nerabdare urmatorul rol consistent ca sa imi alimenteze speranta.

Ar mai fi de spus ca relatia din film cu tatal ei, Alfred Molina, da un nou sens expresiei ”supporting actor”, pe care in limba romana o expediem mult prea superficial cu traducerea ”rol secundar”.

Asadar un film despre optiuni, varste si tentatii, dar mai presus de toate despre deciziile corecte. Si despre ceea ce par a fi la un moment dat decizii corecte.

Premiul meu: Carey Mulligan, adorabila.

invictus

"Invictus" e un film cu multe merite si cateva pacate. Marturisesc ca in urma cu cateva saptamani am vazut accidental trailerul si l-am asteptat cu febrilitate, dar in afara de cei doi actori principali nu am stiut alte amanunte.

Asa se face ca n-am stiut ca este inca o productie Clint Eastwood, desi ar fi trebuit sa imi dau seama inca din primele 20 de minute. O poveste "curata" din punct de vedere cinematografic, cu unghiuri clasice, cu un montaj ca la manual. Clint Eastwood n-a avut niciodata imaginatie la capitolele astea si poate ca e mai bine asa. Te poti afunda mai mult in poveste si in personaje. Acesta e meritul. Pacatul e acela ca sunt multe scene care ar fi putut cadea linistite la montaj si scene care puteau fi reduse cu cel putin cateva secunde.

Marele merit al lui Clint Eastwood ramane insa povestea, iar povestea din "Invictus" e demna de toate productiile cu aceasta semnatura. O poveste despre exemplul personal, foarte personala si foarte penetranta. O poveste despre exemplul singular si magnific in singularitatea lui, de genul celui care face cartile de istorie sa para fictiune pura mai ales cand e raportata la realitatea curenta. Dar asta te face sa aderi si mai mult la poveste si sa speri ca deznodamantul previzibil spre care se indreapta va fi diferit de ceea ce ratiunea ar previziona. E ca si cum te-ai conecta la puterea de a spera a lui Clint Eastwood timp de doua ore si un pic. Iar a deturna in masa oameni de la cinism, fie si pentru un scurt timp, e mare lucru.

Premiul meu: indiscutabil, Morgan Freeman

21

"21" e un film proaspat din mai toate punctele de vedere. Povestea (una reala, la origine), e bine romantata de catre scenaristi si remarcabil pusa in cadru de un tanar regizor australian, Robert Luketic.
Ei bine, daca asta a ajuns sa fie o calitate la un film, "21" nu "scartaie" pe nicaieri in asemenea hal incat sa deranjeze.
Las Vegas-ul din acest film este spectaculos, dar fara a deveni un punct central. Kevin Spacey, un brand in sine, este doar un pretext (altfel foarte bun) pentru a admira un cuplu de actori cu care probabil ne vom obisnui destul de mult in viitorul apropiat. Aproape ca as putea sa pariez ca vor deveni urmatorii "darlings":
Englezul Jim Sturgess este la primul film remarcabil din cariera si pare a fi urmatorul abonat la rolurile de ingenuu de tipul Hugh Grant, dar in varianta anilor 2000. De urmarit !
Kate Bosworth, insa, este deja pe orbita. A debutat in "The Horse Whisperer" si a facut apoi cateva roluri importante (mai mult financiar). Este probabil una din urmatoarele frumuseti hollywoodiene, asta daca va reusi sa isi tina anorexia sub control.

Premiul meu: Kate Bosworth, pentru primul rol consistent

untraceable

"Untraceable" este filmul care reuseste inca o data sa mute notiunea de thriller pe taramul tenebros al IT-ului. Ceea ce dovedeste intr-un fel ca exista o teama generalizata fata de acest domeniu, teama pe care Hollywoodul o exploateaza, iata, foarte bine.
E adevarat, ca din entuziasm, scenaristii se lasa luati de val si purtati mult dincolo de posibilitatile tehnice ale momentului. Dar, in definitiv, asta livreaza Hollywoodul - fantezie. Si fantezie e mai tot timpul in care un criminal psihopat genereaza un hype pe Internet, prin care face partasi la crima milioane de oameni.
Si tot din entuziasm, castingul a desemnat-o in rolul principal pe Diane Lane, mult sub potentialul ei. Ramane un mister ce anume a incercat Gregory Hoblit, regizorul acestui film, sa scoata din Diane Lane. Fiindca de iesit, categoric nu a iesit ce are in general Diane Lane de dat - o sexualitate pregnanta, o ezitare "trade mark", o privire lunga si pierduta, pentru care personajele masculine din filmele ei sunt dispuse la orice compromis.
Deci nimic in comun cu un agent FBI specializat in cybercrime, care isi petrece noptile vanand cyberinfractori. Pe romaneste, o soricutza de biblioteca, cu minime abilitati de socializare.
Cu toate acestea, si cu toate ca actiunea este previzibila de la prima la ultima secventa, filmul te tine in scaun, cu speranta ca poate..., totusi..., macar spre final..., scenaristul va oferi ceva pentru care sa consideri ca filmul merita vazut.
Dar nu va oferi.

Premiul meu: Diane Lane, pentru ca exista.

cloverfield

A fost greu sa ma decid daca filmul "Cloverfield" are si parti bune.
Are.
Este primul film "la persoana intai" convingator. As spune chiar ca este examenul de maturitate al stilului consacrat de "Blair Witch project". Un examen pe care l-a luat. Intreaga actiune este vazuta de spectator prin lentilele unei camere de luat vederi pentru amatori, manuita cea mai mare parte a timpului de un "amator".
Apoi, regizorul Matt Reeves arata ca poate iesi din lumea sitcomurilor. Sa asteptam insa urmatorul film pentru a decide daca poate sa ramana in lumea filmului.
Si cred ca ar fi de remarcat aici si scenaristul Drew Goddard, autor si producator al mai multor episoade din "Lost" (prietenii stiu de ce), pentru o gura de aer proaspat in materie de actiune.
Pe fond insa, filmul este un lung spot publicitar (aproximativ o ora si jumatate) la Nokia. Categoric cel mai vizibil product-placement din istoria Hollywoodului.

Premiul meu: Michael Bonvillain, pentru imaginea aproape veridica de amator pe care reuseste sa o scoata dintr-o camera (altfel) foarte profesionala.

there will be blood

"There will be blood" ne pune in fata o imagine care nu prea ne place, dar pe care o vom urmari fascinati pana la capat.
Filmul ne poarta printr-o varietate de situatii care au ca fundament si motor lacomia, in forme mai mult sau mai putin subtile. Iar pentru portretizarea tuturor acestor stari, Daniel Day Lewis si-a meritat cu prisosinta Oscarul castigat recent, precum si toate celelalte premii.
O sincera admiratie pentru regizorul Paul Thomas Anderson, pentru cum a reusit sa aiba o atat de numeroasa distributie, din care sunt vizibile doar trei personaje: petrolistul Daniel Plainview (Daniel Day Lewis), fiul sau vitreg H.W. Plainview (Dillon Freasier) si interesantul pastor Eli Sunday (Paul Dano).
In ciuda partiturii remarcabile a lui Daniel Day Lewis, privirile sunt furate din cand in cand de Paul Dano (interpret excelent al adolescentului problematic din "Little Miss Sunshine). Iar cu sprijinul lui Lewis, Dano devine adevaratul protagonist din scena de final. O scena care implineste un vis vechi al Hollywoodului - acela de a crea un final care sa poata fi interpretat diferit de oricine vede filmul.

Premiul meu: Paul Dano, pentru autenticitate, si celor care au creat decorurile si costumele.